Pacea începe într-un loc numit acasă
La Chișinău, două surori refugiate din Ucraina și copiii lor își reconstruiesc, pas cu pas, sentimentul de siguranță și apartenență
Este joi dimineața, iar la Centrul Dyvosvit din Chișinău e forfotă mare. Copiii vorbesc, își răsfoiesc caietele, se joacă și se pregătesc pentru lecții. Eugenia și Marina, cele două profesoare de la Dyvosvit, îi întâmpină și îi ajută să intre, treptat, în ritmul unei noi zile.
Printre ei este și Elizaveta sau Liza, cum îi spun cei apropiați.
Astăzi, Liza citește singură în timpul lecției, iar Eugenia, profesoara Elizavetei și administratoarea Centrului, își amintește cum era fetița atunci când a venit pentru prima dată la Dyvosvit.
„Astăzi mi-a citit. M-am uitat la ea și m-am gândit: «Doamne, Liza, în sfârșit!»”, povestește Eugenia.
Când a venit la Dyvosvit, Elizaveta avea cinci ani. Era timidă, îi era greu să-și mențină atenția în timpul activităților și să se apropie de ceilalți copii. Prefera adesea să deseneze sau să se joace singură, iar la lecții venea însoțită de multe jucării.
„Se așeza la bancă și își punea jucăriile în jur. Era un fel de protecție, cu o jucărie lângă ea îi era mai ușor. Era armura ei”, își amintește Eugenia.
Astăzi, Liza nu mai are nevoie de jucării lângă ea în timpul orelor. Se joacă, vorbește cu ceilalți copii, învață și se pregătește ca, în toamna anului viitor, să pășească în clasa întâi.
Pentru mama ei, Nadejda, aceste schimbări înseamnă mai mult decât pregătirea pentru școală. Sunt semne că fiica ei se simte tot mai sigură în lumea pe care familia încearcă să o reconstruiască departe de Odesa.
Un loc în care copiii știu că sunt așteptați
Centrul Dyvosvit, găzduit de Gimnaziul „Taras Șevcenko” din Chișinău, este un spațiu educațional și de integrare pentru copiii refugiați din Ucraina de vârstă preșcolară, unde aceștia se pregătesc treptat pentru școală și pentru integrarea în sistemul educațional din Republica Moldova.
Din 2025, UNICEF sprijină consolidarea activităților Dyvosvit în cadrul parteneriatului cu Congresul Național al Ucrainenilor din Moldova, „Fiecare copil este protejat în Moldova”, inclusiv cu sprijinul financiar al Guvernului Marii Britanii.
„În ultimii doi ani, Dyvosvit a demonstrat că un mediu educațional stabil și bazat pe sprijin poate face o diferență reală în parcursul de integrare al unui copil. De la deschiderea sa, Centrul a ajuns la 162 de copii, ajutându-i să-și consolideze cunoștințele de limba română, să se pregătească pentru școală și să capete încrederea necesară pentru integrarea în sistemul educațional din Republica Moldova. Pentru Congresul Național al Ucrainenilor din Moldova, Dyvosvit arată de ce continuitatea este atât de importantă: integrarea nu se produce printr-o singură activitate, ci prin sprijin constant, care le oferă copiilor timpul, abilitățile și sentimentul de siguranță de care au nevoie pentru a merge mai departe”, spune Irina Basiul, Ofițer Relații cu Parteneri în cadrul Congresului Național al Ucrainenilor din Moldova.
Pentru copiii care au fost nevoiți să-și lase în urmă casa, școala și mediul cunoscut, rutina poate căpăta o semnificație aparte.
„Rutina de fiecare zi, precum mersul la școală, programul, ritmul zilei, este și ea un fel de protecție. Copilul știe: dimineața mă trezesc, merg la școală. Știe cum va arăta ziua lui”, explică Eugenia. „Este important să ai un loc unde ești primit, unde ești auzit, unde oamenii se bucură să te vadă.”
„Acasă înseamnă protecție. Acasă înseamnă siguranță”
Înainte de război, Nadejda era medic veterinar în Odesa. Munca îi ocupa mare parte din timp, iar venirea pe lume a Elizavetei, după mai mulți ani în care își dorise un copil, a schimbat ritmul familiei.
Când a început războiul, Liza nu avea nici doi ani, iar Nadejda își amintește dimineața zilei de 24 februarie 2022 în care a fost trezită de zgomote puternice. La început, nici nu a înțeles ce se întâmplă.
În zilele care au urmat, exploziile au continuat, iar Elizaveta se speria tot mai mult. Atunci, Nadejda a decis că trebuie să plece cu ea într-un loc mai sigur.
Nadejda și sora ei mai mică, Natalia, mamă a trei fete - Ecaterina, Olga și Svetlana, au plecat din Ucraina în aceeași zi, împreună cu copiii săi.
„Eu nu voiam să plec fără ea, iar ea nu voia să plece fără mine. Așa că am plecat în aceeași zi”, povestește Natalia.
În Moldova au urmat mai multe mutări, locuințe temporare, perioade petrecute în centre de cazare pentru refugiați, căutarea unui serviciu și încercarea de a construi, puțin câte puțin, o nouă rutină.
Nadejda își amintește și astăzi ziua în care a venit cu Elizaveta să vadă apartamentul în care locuiesc acum.
„Când am venit aici, Liza s-a așezat în dulap și a spus: «Oh, acesta este apartamentul nostru». Atunci am înțeles că ea și-a regăsit liniștea.”
Pentru Nadejda, cuvântul „acasă” are acum o altă greutate.
„Acasă înseamnă protecție. Înseamnă siguranță. Este locul tău”, spune ea. „Pentru mine, cel mai important este că și Liza se simte liniștită.”
Două surori care au rămas una lângă cealaltă
Înainte de război, Natalia spune că familia ei avea o viață simplă, obișnuită: serviciu, școală, copii și grijile de fiecare zi. „Eram împreună, îi creșteam pe copii. Eu lucram, el lucra, fetele mergeau la școală.”
Soțul ei a rămas în Ucraina atunci când Natalia și fetele au plecat. Mai târziu, a fost mobilizat, iar ulterior a fost dat dispărut. Au urmat luni de așteptare, în care familia a continuat să spere că va primi vești despre el. După opt luni, familia a primit confirmarea că acesta își pierduse viața în război.
„Uneori, sincer, încă nu-mi vine să cred că nu mai este”, spune Natalia.
Când vorbește despre felul în care și-ar dori ca fiicele sale să-și amintească tatăl, răspunsul este simplu: „Bun, pozitiv și blând.”
În lunile care au urmat, Natalia a încercat să fie sprijinul fiicelor sale. Doar că, uneori, rolurile se inversau.
„Eu credeam că trebuie să am grijă de ele, ca ele să nu sufere. Dar s-a dovedit că ele erau cele care își făceau mai multe griji pentru mine.”
Ecaterina, fiica cea mare, era obișnuită încă din Ucraina să aibă grijă uneori de surorile mai mici, însă după plecare, a început să o ajute și mai mult pe mama ei.
„Când am venit aici, mamei i-a fost foarte greu și am înțeles că trebuie să o ajut cât pot de mult”, povestește Ecaterina. „La vârsta mea nu puteam să lucrez și să o ajut financiar, așa că o ajutam cu ceea ce puteam.”
Natalia își amintește zilele în care se întorcea obosită și îngrijorată, iar fetele încercau să-i dea curaj. „Îmi spuneau: «Mamă, e bine. Nu-ți face griji. Totul va fi bine.» Am trecut prin acea perioadă datorită lor și pentru ele.”
Iar alături de Natalia a rămas Nadejda. Cele două surori se ajută cu copiii, vorbesc atunci când una dintre ele are nevoie de sprijin și, din când în când, își găsesc câteva momente doar pentru ele.
„Uneori luăm câte o cafea și stăm de vorbă în liniște”, spune Natalia. „Uneori mă sprijină ea pe mine, alteori eu pe ea.”
„Cel mai important este să găsești un om al tău”
Ecaterina are 15 ani. Îi place fotografia și visează să urmeze cursuri în acest domeniu, să economisească bani și să-și cumpere cândva propriul aparat foto.
Începutul vieții într-o țară nouă nu a fost însă simplu. „Este foarte greu într-o școală nouă. În primul rând din cauza limbii, apoi pentru că sunt oameni noi. Te temi să spui un cuvânt în plus, să nu fii înțeles greșit. Te temi de felul în care te va primi noua clasă.”
Ecaterina spune că, într-un asemenea moment, uneori este suficientă o singură persoană care să te ajute să nu te mai simți singur.
„Cel mai important este să găsești măcar un om al tău în acel colectiv. Atunci nu mai este atât de greu.”
Ucraina rămâne locul amintirilor ei și un loc în care și-ar dori să se poată întoarce. Dar, după anii petrecuți în Moldova, și Chișinăul a devenit, între timp, „acasă”. În timpul unei vizite în Ucraina, Ecaterina își amintește că îi spunea mamei: „Vreau atât de mult acasă. Vreau atât de mult la Chișinău.”
Pacea se construiește în fiecare zi
În fiecare an, la 21 septembrie, UNICEF marchează Ziua Internațională a Păcii. În 2026, aceasta se desfășoară sub genericul: „Investiție în pace - Pentru fiecare, de pretutindeni, în fiecare zi”.
Pentru copii, această investiție poate începe cu lucruri simple: o clasă în care sunt așteptați, un adult care îi ascultă și o rutină pe care se pot baza.
„A investi în pace înseamnă să investim, zi de zi, în siguranța și sentimentul de apartenență al copiilor. Atunci când un copil are acces la educație, este ascultat, își poate face prieteni și capătă treptat încredere într-un mediu nou, îi oferim un punct de sprijin pentru viitor. Dyvosvit arată cât de mult contează continuitatea și existența unui spațiu în care fiecare copil știe că este binevenit și că aparține”, spune Cristina Stratulat, Ofițeră Programe de schimbări sociale și comportamentale, UNICEF.
Pentru Ecaterina, pacea are și un sens profund personal. „Pentru mine, pacea este atunci când oamenii încearcă să se ajute unii pe alții”, spune ea.
Pentru adolescentă, a te sprijini unul pe altul înseamnă și să nu fii nevoit să pari puternic tot timpul. „Poți să spui: «Sunt bine, sunt puternică, mă descurc cu toate», chiar dacă în interior nu este așa. Este important să poți avea încredere în cineva și să-i permiți să te ajute.”
Iar când Nadejda se gândește la viitorul fiicei sale, dorințele ei sunt simple: „Mi-aș dori să-i ofer o educație bună, să simtă că are pământ solid sub picioare și că este în siguranță.”
Pentru ea însăși, visează cândva la „propria casă, ca să simt că sunt acasă”. Iar când se gândește la ceea ce și-ar dori ca fetele să păstreze peste ani din această perioadă, Nadejda spune: „Aș vrea să-și amintească faptul că am fost împreună. Să rămână și ele împreună, să se iubească și să se respecte. Mi-aș dori ca această căldură dintre ele să rămână pentru totdeauna. Și să se sprijine una pe alta.”
La Dyvosvit, între timp, ziua se apropie de sfârșit. Copiii își strâng caietele, își aranjează băncile și se pregătesc să plece. Liza este printre ei. Cu un an în urmă, avea nevoie de jucăriile așezate în jurul ei ca să se simtă în siguranță. Astăzi, pleacă din clasă alături de ceilalți copii, pregătită să revină a doua zi într-un loc în care, treptat, a început să se simtă în largul ei.
Pentru familia Nadejdei și a Nataliei, poate că pacea se construiește tocmai din astfel de lucruri: din oameni care rămân aproape, din copii care știu că vor fi din nou așteptați și din sentimentul că, încet, un loc poate deveni „acasă”.
