Refugiu, prieteni, visuri noi

Primele nopți la Timișoara au fost cele mai grele. Denys se trezea brusc la fiecare sunet de sirene de la unitatea de pompieri de lângă noul său apartament, cu inima bătând să-i sară din piept, având impresia de fiecare dată că este un raid aerian.  

În primele zile ale războiului, părinții lui Denys au intuit că orașul lor, Lutsk, din apropierea graniței cu Belarus, ar putea fi următoarea țintă. Tatăl a făcut bagajele, pregătit să plece împreună cu Denys și mama sa, până când a venit vestea că bărbaților între 18 și 60 de ani nu li se mai permitea să părăsească țara. „La început am vrut să plecăm cu tata,” își amintește Denys, „…dar chiar în clipa în care am strâns totul și eram gata de drum, au anunțat că bărbații nu mai pot pleca.” Atunci, tatăl s-a întors spre fiul său adolescent și i-a spus: „Ai grijă de mama.”

Așa au început Denys și mama lui drumul lung spre sud, trecând granița în România pentru a ajunge la sora lui mai mare, care locuia și lucra deja la Timișoara. Denys își amintește că pe drum s-a simțit surprinzător de sigur pe el. A tradus din engleză, a cerut indicații, a găsit soluții la întârzierile trenurilor și autobuzelor. Toate acestea, pentru că vorbele tatălui îi răsunau încă în minte, iar grija pentru mama lui era singurul lucru care conta.

Când a plecat din Lutsk, Denys a lăsat în urmă micile obiceiuri care îi făceau viața frumoasă: meciurile de fotbal cu prietenii după școală, opririle pentru o înghețată în drum spre casă și timpul petrecut cu tatăl său. „Astea sunt lucrurile care îmi lipsesc cel mai mult,” a spus Denys. Plecarea l-a forțat să se desprindă de locul pe care îl considerase mereu „acasă” și să învețe să-l reconstruiască în jurul oamenilor: mama și sora lui, în România, și tatăl, rămas în Ucraina. 

Totuși, unele legături și amintiri rezistă peste timp și distanță. Pescuitul a făcut parte din viața lui încă de la patru ani, când tatăl i-a dăruit prima undiță, iar acest sport are și astăzi un loc important în viața lui. Chiar și în România, Denys găsește uneori locuri liniștite pe malul apei, unde pescuitul ia forma unei meditații: un mod de a se regăsi pe sine, de a se simți mai aproape de tatăl rămas în Ucraina sau de a împărtăși momente de liniște cu prietenii.  

Chiar și acum, după patru ani, războiul continuă să facă parte din realitatea lui Denys. De fiecare dată când se trezește dimineața și aude știri despre noi bombardamente în orașul natal, primul lui reflex este să-și sune imediat tatăl. „Într-o noapte, m-am trezit din cauza zgomotelor puternice de la un bombardament masiv de rachete în Lutsk,” a povestit el. „Am pus imediat mâna pe telefon ca să mă asigur că tata e bine.” Cel mai greu, însă, îl apasă sentimentul că lumea merge mai departe. „Am observat de curând că majoritatea oamenilor de aici, din Europa… Parcă au uitat, ca și cum războiul s-ar fi terminat, ca și cum în Ucraina nu s-ar mai întâmpla nimic. Dar acolo încă mor oameni, încă mor copii.”

Când discuția se îndreaptă spre viitor, Denys îmbină pragmatismul cu optimismul unui adolescent care încă își permite să viseze. El plănuiește să învețe mai bine limba română și să studieze informatica la universitatea din Timișoara, anul acesta. În același timp, vorbește despre dorința de a face voluntariat și de a-i ajuta pe copiii care au fost marcați de trauma războiului, așa cum a fost și el. 

„Știu cât de important este să ai pe cineva lângă tine, pe cineva care înțelege,” spune el. „Într-o zi, vreau să fiu eu acea persoană pentru alții.” 

Dar nu a renunțat nici la pasiunile copilăriei. Zâmbetul i se aprinde pe chip când vorbește despre pasiunea lui pentru mașini: „Încă din copilărie am visat să fiu pilot de curse. Merg la evenimente auto și fotografiez mașini, e pasiunea mea,” spune râzând.

Totuși, mai mult decât orice hobby sau pasiune, legăturile interumane sunt cele care l-au ajutat pe Denys să își găsească locul cu adevărat în România. Când a ajuns prima dată la Timișoara, era timid și retras, dar lucrurile s-au schimbat după ce a descoperit centrul „Ukrainian Youth Hub”, un loc unde a putut să cunoască alți tineri, să participe la diverse activități și să înceapă, treptat, să se deschidă. Privind înapoi, Denys spune că acest centru i-a oferit spațiul de care avea nevoie ca să înceapă să se exprime, să aibă încredere în oameni și să prindă curaj pentru un nou început în România. „Fără el, nu cred că mi-aș fi găsit drumul,” reflectă. „M-a ajutat să mă înțeleg mai bine pe mine, să găsesc oameni în care pot avea încredere și să învăț cum să trăiesc din nou.”  

Centrul „Ukrainian Youth Hub” din Timișoara a devenit un astfel de spațiu pentru mulți alți tineri care, la fel ca Denys, au fost nevoiți să fugă din calea războiului din Ucraina. Creat de Fundația Județeană pentru Tineret Timiș (FITT) și spriijinit de UNICEF, centrul oferă activități, oportunități de învățare și un loc unde tinerii pot lega prietenii, unde se pot simți acceptați și înțeleși. 

De la începutul războiului, UNICEF a sprijinit inițiative similare în întreaga țară, ajutând copiii ucraineni și familiile lor să se adapteze, să se integreze în comunitate și să înceapă să-și recâștige sentimentul de stabilitate. Toate acestea au fost posibile datorită sprijinului partenerilor, precum Biroul pentru Populație, Refugiați și Migrație al Departamentului de Stat al SUA, care joacă un rol esențial în promovarea protecției și integrării copiilor refugiați ucraineni în România. 

Speranța lui Denys este ca, într-o zi, să se întoarcă acasă, în Ucraina. Până atunci, își dorește ca adulții să își amintească faptul că războiul lasă răni adânci în sufletele copiilor și adolescenților  refugiați. „Cred că adulții ar trebui să înțeleagă cum ne simțim. E foarte dureros. Trebuie să știe că pentru noi războiul nu s-a terminat și să înțeleagă felul în care noi încă îl trăim.”