Acasă într-o nouă țară

A fi adolescent nu e niciodată simplu. Chiar și în vremuri bune, anii aceia dintre copilărie și viața de adult seamănă cu o serie de provocări despre care nimeni nu te-a prevenit că va trebui să le depășești: să înveți cum să vorbești cu ceilalți, să afli unde îți este locul, să descoperi cine ești. Pentru Tanya și Slavic, soră și frate din Ucraina, în vârsta de 11 și 13 ani, aceste provocări au devenit cât se poate de concrete odată cu izbucnirea războiului: au început să meargă la o școală nouă, au învățat o limbă anterior necunoscută lor și s-au obișnuit cu o țară străină care, peste noapte, a trebuit să devină „acasă” pentru ei.

Împreună cu părinții lor, Tanya și Slavic au ajuns la Brașov, în România, ca refugiați în urmă cu trei ani, chiar înainte ca adolescența să înceapă cu adevărat pentru ei. Peste noapte, copilăria lor s-a transformat într-un exercițiu continuu de traducere, nu doar a cuvintelor, ci și a emoțiilor, a rutinei zilnice și chiar a propriei identități. Dintr-odată, fiecare gest mărunt din interacțiunile cu străinii implica un efort. Să ceri un bilet de autobuz. Să găsești sala de clasă potrivită. „Vrei o pungă?”, l-a întrebat odată un casier pe Slavic la supermarket, iar el a rămas blocat, bariera de limbă împiedicându-l să răspundă. Poate părea banal, dar Slavic își amintește și azi acel moment, deoarece, pentru el, a fost încă o încercare în fața căreia s-a simțit nepregătit.

Acum, cei doi povestesc despre mutarea lor în România cu lejeritatea tipică adolescenților care nu se complică prea mult cu amintirile. „Părinții ne-au explicat ce se întâmplă,” spune Tanya, zâmbind timid. „Ne-au spus că facem ceea ce trebuie. Așa că… asta am făcut.” Slavic, care avea doar zece ani când au plecat, ridică din umeri și adaugă: „Nu am înțeles prea multe. Eram prea mic ca să mă stresez”. 

În Ucraina, viața lor era simplă. Locuiau într-un sat, într-o casă mare, cu grădină, prieteni aproape și o rutină familiară între joacă și școală. Când au ajuns în România, totul s-a schimbat în jurul lor. „La început, nu înțelegeam nimic,” își amintește Tanya.

Tanya a fost mereu pasionată de limbi străine, așa că s-a dedicat imediat învățării limbii române, asimilând treptat cuvinte și expresii până când totul a început să aibă sens. „Când am început școala, deja recunoșteam unele cuvinte din lecțiile mele de română. M-a ajutat mult.” Pentru Slavic, a fost mai greu. „Nu mă pricep deloc la limbi străine,” spune el direct. „Mi-a luat mult timp să învăț româna.” Dar Tanya l-a ajutat, iar profesorii au fost înțelegători, rămânând mereu alături de amândoi și acordându-le timpul necesar să se adapteze. „Dacă nu știam ceva, spuneau mereu că e în regulă. Ne explicau din nou. Au fost foarte înțelegători,” adaugă Slavic.

Mama lor a avut un rol esențial în adaptarea copiilor: s-a documentat despre tot, de la accesul la servicii medicale până la înscrierea la școală, i-a înscris la cursuri și le-a găsit o școală de vară unde învățau și alți copii ucraineni. Pentru Tanya, asta a schimbat totul. „M-a ajutat să mă simt mai puțin singură,” spune ea. „Mi-am făcut prieteni ucraineni.” 

Astăzi, Tanya și Slavic se pregătesc să înceapă clasa a șaptea la o școală românească din Brașov. Când au ajuns, erau singurii elevi ucraineni din clasă, dar au găsit sprijin la un coleg din Republica Moldova, care vorbea rusă și i-a ajutat cu traducerile. „La început, nu înțelegeam nimic,” recunoaște Slavic. „Acum materiile mele preferate sunt biologia, matematica și fizica. Învăț programare acasă, iar visul meu este să devin programator.” Tanya preferă engleza, româna și desenul și visează să urmeze o școală de arte plastice. 

Deși s-au adaptat la noua lor viață în Brașov, sunt încă lucruri care le lipsesc de acasă, din Ucraina. Tanya povestește despre pisicile lăsate la bunici, iar lui Slavic îi lipsește curtea,  spațiul deschis unde putea să se joace și să alerge. Totuși, amândoi spun că încep să vadă România ca pe „acasă”. 

„Cred că vom rămâne aici cel puțin câțiva ani,” spune Slavic. Tanya dă din cap aprobator: „Pentru noi deja a devenit ca o a doua casă.” 

Cei doi frați împărtășesc aceleași speranțe simple pentru viitor. „Vreau ca războiul să se termine. Vreau ca Ucraina să își găsească pacea,” spune Slavic. Iar Tanya completează: „Și vreau ca oamenii care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele să se poată întoarce și să se simtă în siguranță acolo.”

De la izbucnirea războiului din Ucraina, UNICEF a fost alături de Centrul Katya din Brașov, cu susținerea Biroului pentru Populație, Refugiați și Migrație de la Departamentul de Stat al Statelor Unite, un partener esențial în protejarea și sprijinirea integrării copiilor refugiați ucraineni în România. Centrul Katya este un spațiu primitor, unde copiii ucraineni și familiile lor pot începe să își reconstruiască viețile. Adolescenți ca Tanya și Slavic pot participa la activități, pot învăța limba română și pot găsi sprijin pentru a se adapta la o nouă viață. Mai presus de orice, acest centru le oferă sentimentul unei comunități și siguranța că nu trebuie să treacă singuri prin acest nou început.