De la o țară pe care nu o cunoșteam la una pe care am ajuns să o iubesc

Când UNICEF și-a început activitatea în Moldova, în 1995, copiii pe care speram să îi sprijinim erau nou-născuți, preșcolari și elevi care creșteau într-o țară recent independentă.

Astăzi, acești copii au în jur de treizeci de ani. Mulți sunt profesori, unii sunt medici și asistenți medicali, jurnaliști, antreprenori, funcționari publici și părinți care își cresc propriii copii. Iar unii dintre cei născuți în 1995, lucru cu adevărat minunat, fac acum parte din echipa UNICEF din Moldova, modelând viitorul următoarei generații de copii.

În timp ce mă pregătesc să plec din Moldova, după cinci ani în calitate de Reprezentantă UNICEF, mă surprind reflectând asupra acestui fapt simplu, dar puternic. Pentru mine, acesta este poate cel mai semnificativ mod de a privi drepturile copilului.

Unul dintre momentele care mi-a rămas cel mai mult în memorie de la celebrarea celor 30 de ani ai UNICEF în Moldova a fost întâlnirea cu adulți ale căror povești au dat viață acestor trei decenii. Adulți care, într-un sens foarte real, poate nu ar fi în viață astăzi dacă nu ar fi beneficiat, ca nou-născuți, de îngrijire neonatală specializată. Alții și-au găsit vocea în copilărie prin programe de participare, iar astăzi sunt jurnaliști și persoane publice. Am întâlnit oameni care au primit sprijin când erau copii și care acum își întemeiază propriile familii, contribuind la aceeași societate care, la rândul ei, a investit cândva în ei.

Poveștile lor mi-au amintit că drepturile copilului se măsoară într-un alt ritm decât aproape orice alt aspect al vieții publice. Guvernele gândesc în cicluri electorale; organizațiile gândesc în cicluri de program sau planuri strategice.

Dar copiii cresc după propria lor cronologie. Impactul real al investițiilor în copii devine adesea vizibil abia peste decenii. Aceste rezultate rareori ajung pe prima pagină, însă ele modelează viitorul unei țări mult mai profund decât multe dintre dezbaterile care domină spațiul public.

Poveștile acestor tineri adulți m-au făcut să mă gândesc și la Moldova însăși.

Când întâlnești pe cineva care a fost cândva un copil născut prematur, sprijinit prin servicii neonatale îmbunătățite, iar astăzi este un tânăr adult, îți amintești că schimbarea reală are nevoie de ani, chiar de decenii.

Țările nu sunt atât de diferite. Unele dintre cele mai importante schimbări se produc în tăcere, de-a lungul anilor, până când, într-o zi, îți dai seama că ceva fundamental s-a schimbat.

Am ajuns în Moldova în 2021. Una dintre primele mele apariții publice a fost la primirea primului lot de vaccinuri COVAX care a ajuns în Europa. Un an mai târziu, Moldova s-a trezit răspunzând celei mai mari mișcări de refugiați de pe continent de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

La acea vreme, mulți oameni vorbeau despre Moldova ca despre o țară mică, dar cu o inimă mare. Aveau dreptate, însă, privind înapoi, cred că acele momente au arătat ceva mai mult.

Așa cum copiii născuți în 1995 ne arată ce pot realiza treizeci de ani de investiții în copii, acele momente de criză au arătat ce pot realiza peste treizeci de ani de investiții în oameni și instituții.

Niciuna dintre aceste transformări nu s-a produs peste noapte; ambele au fost construite treptat, cu răbdare, adesea invizibil. Și ambele îmi oferă motive să fiu optimistă cu privire la viitorul Moldovei.

Încă din primul meu an aici, obișnuiam să descriu Moldova prin prisma unei povești pentru copii, „Mica locomotivă care a reușit”, despre o mică locomotivă care urcă un munte, repetându-și: „Cred că pot. Cred că pot. Cred că pot”.

Pe atunci, Moldova îmi amintea adesea de acea mică locomotivă: o țară mică, cu resurse limitate, dar cu o determinare remarcabilă de a merge înainte.

Cinci ani mai târziu, însă, Moldova nu mai pare acea locomotivă mică ce încearcă să se convingă că poate. Pare o țară care știe că poate.

Am văzut această încredere reflectată în reforme ambițioase în sectoarele care contează cel mai mult pentru copii: consolidarea sistemelor de protecție a copilului, promovarea incluziunii persoanelor cu dizabilități, extinderea serviciilor de intervenție timpurie, dezvoltarea serviciilor Barnahus pentru copiii victime ale violenței, modernizarea educației și investiția în profesori.

Fiecare discuție despre creștere economică, piața muncii, tendințe demografice sau integrare europeană se întoarce, în cele din urmă, la copii. Viitoarea forță de muncă se află astăzi în sălile de clasă. Viitorii antreprenori cresc astăzi în satele și orașele Moldovei. Viitorii miniștri, oameni de știință și artiști se numără printre copiii ale căror oportunități le modelăm chiar acum.

De aceea, investiția în copii nu este separată de construcția unei națiuni. Este însăși construcția unei națiuni.

În timp ce plec din Moldova, voi lua cu mine multe amintiri. Dar ceea ce îmi voi aminti cel mai mult sunt oamenii. De-a lungul anilor, am spus adesea că expresia mea preferată în limba română este: dragii, colegii și prietenii. Această țară m-a primit pe mine și familia mea cu o căldură și o generozitate greu de descris și imposibil de uitat.

Mai există o expresie în limba română care mi-a rămas în suflet: zice inima. Dacă îmi ascult inima acum, la finalul mandatului meu, ea spune ceva simplu: mulțumesc.

Mulțumesc colegilor, partenerilor și prietenilor care se dedică în fiecare zi îmbunătățirii vieții copiilor. Și mulțumesc oamenilor din Moldova pentru că au permis UNICEF să meargă alături de această țară în ultimii treizeci de ani.

Copiii născuți în 1995 contribuie astăzi la modelarea Moldovei.

Copiii care cresc astăzi vor modela Moldova anului 2050.

Aștept cu drag ziua în care mă voi întoarce și voi vedea cât de departe au ajuns ei și cât de departe a ajuns această țară care refuză să stea pe loc.