De la frică, la fericire
Drumul unei familii din Ucraina către o nouă viață în România - Cum și-au găsit Alina, Zlata și Polina puterea de a o lua de la capăt
- English
- Română
La 16 ani, Alina își începe ziua printre pensule, culori și lut. Își împarte timpul între școală, unde învață pictură, desen și modelaj. Și pian, pasiunea descoperită încă din clasele primare. Sora ei mai mică, Zlata, are 10 ani și este elevă. Aici și-a făcut repede prieteni, iar matematica a devenit materia ei preferată. După ore, participă la activități într-un hub comunitar pentru copii ucraineni. „Îmi plac prietenii mei din România”, spune ea cu entuziasm.
Mama lor, Polina, își amintește însă începuturile grele. În Kiev, era directoare adjunctă la un gimnaziu medical, iar viața lor era stabilă: casă, serviciu, școală.
„Aveam tot ce-mi doream. Și, într-un moment, am pierdut tot. Am plecat doar cu un mic bagaj cu medicamente, cu fetele, cu mama, sora, câinele și pisica. A trebuit să începem de la zero”.
Primele săptămâni în România le-au petrecut la Câmpina, într-un mic hotel, unde voluntarii și localnicii le-au fost alături. „A fost un timp frumos, pentru că mulți oameni ne-au ajutat. Am primit haine, mâncare, bani, chiar și laptopuri pentru școală. Nu ne-am simțit singuri.” Ulterior, familia s-a mutat la Ploiești, unde, împreună cu alți părinți, Polina a pus bazele unui hub educațional pentru copiii ucraineni.
Acum locuiesc în București, iar Polina lucrează ca mediator între școlile românești și părinții ucraineni. „Eu îi ajut pe părinți și profesori să comunice. La început era greu, copiii nu înțelegeau limba. Acum citesc, scriu, au prieteni. Și asta contează enorm.”
Adaptarea nu a fost lipsită de provocări, mai ales pentru Polina. „Pentru mine e cel mai greu în ceea ce privește limba. Înțeleg aproape tot, dar încă nu pot vorbi fluent. Fetele însă învață repede, se simt bine la școală și nu au avut probleme de integrare. Îmi spun mereu că nu vor vacanță, că vor la școală. Și asta e cel mai bun semn că le e bine.” Pentru Alina, schimbarea a devenit mai ușoară odată cu școala de artă. Profesorii și colegii au primit-o cu căldură, iar ea a redescoperit puterea de a visa. Îi plac limbile străine, chiar dacă româna și engleza i se par grele. „Aș vrea să pictez un tablou cunoscut, ceva care să rămână”, spune ea.
„Cred că tot ce se întâmplă e spre bine”.
Astăzi, România e locul unde familia se simte din nou acasă. Își petrec weekendurile împreună, iar fiecare zi le apropie de normalitate.
Polina și-a refăcut viața aici, alături de cele două fete și de soț, și simte ca are din nou stabilitate. „În sfârșit sunt liniștită”, adaugă ea. Dacă ar rezuma ultimii ani în trei cuvinte, acestea ar fi: „Frică. Zero. Fericire.” Visul ei este să continue ca mediator școlar și să își construiască viitorul aici, alături de familie.
„Pas cu pas, mergem spre visul nostru. Tot ce vreau e o viață normală și bună pentru fetele mele. Și simt că suntem pe drumul cel bun.”
De la începutul războiului din 2022, UNICEF și partenerii săi au sprijinit copiii și familiile refugiate din Ucraina prin programe de integrare socială, acces la servicii medicale și incluziune în școlile din România. Centre educaționale, cursuri de limba română, sprijin psihologic și spații sigure pentru mame au oferit stabilitate și echilibru departe de casă. Toate acestea au fost posibile cu sprijinul Biroului pentru Populație, Refugiați și Migrație al Departamentului de Stat al SUA, un partener de încredere în integrarea copiilor ucraineni în România.
Povestea Alinei, a Zlatei și a Polinei arată cum, dincolo de pierderi și nesiguranță, sprijinul primit și dorința de a merge înainte pot reda sensul unei vieți normale. România a devenit pentru ele locul care le-a dat încredere să privească spre viitor. Astăzi, frica s-a transformat în liniște, iar pașii lor duc tot mai aproape de o viață normală și plină de speranță.
