De ce și-a vaccinat Didina copiii

BUHUȘI, județul Bacău – Didina e mamă și tată pentru șapte copii.

“O crescut cu mini și io nu mi-am bătut joc di ei, n-am băut, n-am fumat, o avut tot ce le-o trebuit: de-ncălțat, de-mbrăcat, mâncare la timp”.

Didina are 10 clase. Muncește cu ziua unde e chemată și-și vede de casă în rest. Are un hol mic unde e și beciul, în care ține murăturile și lemnele de foc, și o cameră mai mare împărțită în două, în care stă cu copiii. Lumina naturală intră doar din hol.

Viața Didinei e plină de numere: cât costă o căruță de lemne? Șapte milioane (700 de lei). Ia și mai ieftine, dar ard mai repede. Peste iarnă îi trebuie cam patru. Cât costă pâinea pe lună? Două milioane (200 de lei). Una-două, copiii “bagă salamu-n pâini și pleacă”. Când e ziua de cumpărături? Pe 12, când ia alocațiile, și pe 28, când ia măririle (alte drepturi pentru copii).

Fata cea mare, Mihaela, e plecată în Italia. Are grijă de un copil. Cu bani de la ea, Didina i-a plătit bunicii luna trecută pentru cât a consumat pe factura de lumină. N-are contract pe numele ei. Vor să ridice o bucătărie și să termine gardul.

Ceilalți șase frați merg la școală și la grădiniță, mai puțin cel mai mic, Rarian, care are hidrocefalie. Are deja doi ani, dar nu vorbește și nu merge.

Când avea câteva luni, “o mătușă mi-o zis <<nu te supăra, baietu’ tău crește numa-n cap>>. M-am supărat foarte tare”. De-atunci umblă prin spitale pe la Bacău și pe la Iași.
 

Cel mai greu e primul da

Didina a auzit la televizor de mame care se tem să-și vaccineze copiii. A auzit și pe stradă.

”Le ziceam bună ziua în poartă. -Sunteți chemate la vaccin. -Nu vreau să facă niciun vaccin, dau semnătură”, își amintește Magda, asistentă socială la Primăria din Buhuși, în echipa proiectului UNICEF “Servicii comunitare pentru copii”. Ea și toate colegele ei au mers din casă în casă și au dus muncă de lămurire cu fiecare.

Au fost și la Didina. O ajută și pe ea, și pe toate celelalte familii din proiect de la caz la caz, cu dosarele de ajutor social și de alocație de sprijin familial, îndrumări la doctor sau la școală. Află ce nevoi are fiecare casă, apoi sfătuiesc. Didina știe să scrie și să citească, dar nu e așa peste tot. “Și la primu’ zid care e, [li] se lasă lehamite de multe ori”, spune Gabi, mediator sanitar. “Sunt foarte multe dichiseli”.

Din 2016 până in luna iulie 2020, peste 20.000 de persoane din România au fost diagnosticate cu rujeolă. Până în prezent, 64 de persoane au murit - 58 dintre ele fiind copii. Focarul este rezultatul unei scăderi a nivelului de imunizare în ultimele două decenii, mulți părinți temându-se de vaccinare din cauza răspândirii dezinformării. De exemplu, proporția copiilor care au primit a doua doză de vaccin împotriva rujeolei - care este necesară pentru a proteja în mod adecvat un copil împotriva bolii mortale - a scăzut de la 97% în 2000 la 76% în 2016. 

Din fire, Didina nu ascultă de gura lumii. În vară, când Gabi i-a spus că sunt programați la vaccinul antirujeolic, copiii ei au fost primii la centru. “Ca să nu se îmbolnăvească la un timp. Am fost foarte bucuroasă că vine. Pi mini mă-nteresează de mini și de copiii mei, pentru sănătatea lor, nu vorba lumii”.

După ce primele mămici au spus “da” ca Didina, a fost mai ușor și pentru celelalte. S-au convins că nu se întâmplă nimic rău copiilor si că totul este spre binele lor. În august, doamna Gabi și colegele ei au dus la vaccinat  45 de copii.

Acest demers a făcut parte dintr-o campanie mai amplă lansată în 2018 de Ministerul Sănătății în parteneriat cu Organizația Mondială a Sănătății și UNICEF, de informare din ușă în ușă și de recuperare vaccinală în mai multe comunități vulnerabile din județele Mehedinți și Bacău. La aceste campanii au participat și reprezentanți ai Direcțiilor de Sănătate Publică din țară, care au replicat acest model de campanie și în alte județe.

Ce vine după vaccin?

Alexandra e în clasa a doua și vrea să se facă bucătăreasă. Deja îi face lui Rarian câteodată câte ceva de mâncare. La vaccin n-a plâns deloc. “Am stat pe scaun și m-a-nțepat aici cu acu’, am stat cuminte”. Mădălina are 13 ani și vrea să facă o meserie care să  ajute oamenii. A plâns. “Ne-a cântărit și ne-au întrebat cum ne cheamă. O spus să strângem pumnu’ și noi am strâns. Mi-o curs lacrimile”. Dumitrița, cea de-a treia soră, n-a plâns, dar Dumitrița nu plânge. Vrea să se facă vânzătoare la un magazin de haine, dar să fie șefa, să fie al ei.

Tot umblând cu copiii la doctor, Didina a aflat că și ea e bolnavă. “M-o găsit cu inima. Nu mi-i frică mie, cred în Dumnezeu, fiindcă îmi dă putere să-i cresc, să fiu mamă-ntre ei, să mă mândresc cu ei la timpu’ lor”.

Mai degrabă duce grijă de băiat. “Nu-mi mai trebuie nimic, doar să meargă. Și câte zile are Dumnezeu, tre’ să le trăiască, ș-îl caut cât pot ș-îl îngrijesc așa cum este. Dac-a fi în căruț să trăiască, în căruț îl port, de lângă mine nu-l dau”.

Până când cresc mari, copiii Didinei au nevoie în continuare de îndrumare și îngrijiri medicale. Și de cineva care să o sfătuiască pe mama lor. De cineva ca doamna Gabi, doamna Magda și colegele lor.