Voluntariatul, calea de a construi un nou „acasă”

“Când o văd pe Anastasia, știu că totul este sub control,” spune Andreea, coordonatorul centrului Blue Dot din Brașov, în timp ce merge pe holurile luminoase ale clădirii de două etaje care găzduiește centrul. Anastasia o urmează. Vocea ei răsună peste cea a copiilor ucraineni care se joacă în sala principală.

Nastia, pe numele ei întreg Anastasia, este din Nikolaev, Ucraina. S-a mutat în România cu mama, fratele și bunicii ei pe 6 martie, la două săptămâni după declanșarea războiului în țara ei natală. “Partea cea mai grea la plecare a fost să știu că nu îmi voi mai vedea familia pentru o perioadă lungă,” spune ea. “Îmi este dor de tatăl meu, de verii mei și de toți ceilalți. Ne vedeam destul de des, iar războiul ne-a luat asta. Este foarte dificil, dar cred că toți ucrainenii sunt în aceeași situație acum.”

Iarna rece și întunecată

Când Anastasia se gândește la casa ei din Ucraina, își amintește de excursiile la mare pe care le făcea împreună cu părinții ei, pentru a-și vizita bunicii. “Îmi plăceau acele vizite; este foarte frumos acolo.”

“Când a început războiul, am hotărât să plecăm din Nikolaev și să ne mutăm într-un sat din apropiere unde să fim în siguranță,” continuă Nastia. “Era periculos și îmi era foarte frică.” “Îmi amintesc că tresăream la orice zgomot puternic. Acolo nu suna alarma, dar auzeam zgomotele bombelor care explodau într-un sat din apropiere.” Familia și-a petrecut mult timp într-un spațiu în subteran pe care îl foloseau ca adăpost împotriva bombardamentelor.” Iarna cea rece și întunecată a devenit și mai greu de suportat, cu cât nevoia de apărare împotriva posibilelor atacuri a început să crească.

“Îngrijorat pentru siguranța noastră, tata a hotărât ca mama, fratele meu și eu să plecăm din țară,” încheie ea.

Ajuți și ești ajutat

Odată ajunsă în România, familia era nesigură cu privire la viitor, dar generozitatea poporului român le-a dat speranță. “Persoanele pe care le-am întâlnit de când am ajuns au fost cu adevărat generoase. Chiar și fără a vorbi aceeași limbă, tot au încercat să ne ajute,” își amintește Nastia.

“A fost destul de greu să găsim o casă. Când am ajuns în Brașov, am găsit o locuință de închiriat, dar era scumpă, iar mama nu lucra. Apoi am întâlnit o femeie care avea un apartament liber în clădirea ei. S-a împrietenit cu mama mea: deseori petrec timp împreună discutând.”

“Eu și mama învățăm limba română acum.”

Dar Nastia se simțea singură în noua ei țară. Așa că a hotărât să meargă la centrul CATTIA. “Aici am întâlnit un grup de tineri care mi-au sugerat să fac voluntariat.” Voluntariatul, inițial o manieră de a-și petrece timpul liber, a devenit acum parte din viața Nastiei, un mod de a se simți mai mult ca acasă în noua ei țară.

De atunci, Anastasia a venit la centru aproape în fiecare zi, în ciuda celor două autobuze pe care trebuie să le ia pentru a ajunge acolo. “Aici lucrez de obicei în cafenea, ajut la sortarea și distribuirea hainelor, spăl lenjeriile de pat și păturile pentru cei care au nevoie de ele.” “Chiar am organizat un festival în centrul Brașovului, unde tinerii ucraineni au cântat și au dansat. A fost deschis pentru toată lumea, atât pentru ucraineni cât și pentru români,” își amintește ea. “Acolo am organizat și un atelier de bijuterii.”

“Această experiență m-a ajutat foarte mult pentru că mi-am făcut mulți prieteni noi, deși mulți dintre ei au plecat acum,”  continuă ea. “Organizam întâlniri și vorbeam despre viața noastră din Ucraina, cum am ajuns aici și despre situația din țară.” În cadrul grupului, adolescenții își acordă sprijin reciproc pentru a depăși dificultățile cu care se confruntă în România.

“Îmi place să îi ajut pe ceilalți, sunt mândră de mine. Când fac voluntariat, oamenii îmi mulțumesc și mă simt bine. Venind aici, mă ajut și pe mine să îmi gestionez propria situație. În plus, voluntariatul mă ajută să îmi îmbunătățesc engleza. Acum le învăț engleză pe două fete ucrainence,” ceea ce este esențial pentru că majoritatea oamenilor vorbesc engleză în Brașov, spune ea.