Prețul unui vis pierdut
Cum războiul din Ucraina reduce șansele de adopție ale copiilor ucraineni
- Disponibil în:
- English
- Română
„Cu fiecare zi de război, șansele acestor copii de a fi plasați în familii adoptive se diminuează. Pentru ei, fiecare nouă zi de război face ca visul de a se trăi în mijlocul unei familii iubitoare să dispară...”
Daria Dashyuk și colegii ei din Dnepr au fugit de războiul din Ucraina pentru a ajuta 52 de copii ucraineni aflați într-un centru de îngrijire alternativă să ajungă în siguranță, în România.
Când locuia în Ucraina, Daria obișnuia să lucreze într-un centru rezidențial de îngrijire pentru copii separați de familiile vulnerabile, dar și pentru copiii cu dizabilități. Mulți copii din acest centru se confruntau cu situații de viață dificile, iar unii dintre ei trăiseră deja în instituții.
Când a început războiul din Ucraina, niciun loc în țară nu era sigur. Pe lângă intensificarea bombardamentelor, instanțele din Ucraina și-au întrerupt activitatea, iar astfel procesul de plasare a copiilor în familii adoptive a fost oprit. Atât personalul centrului, cât și copiii erau disperați.
„Mulți copii din centru aveau rude și erau îngrijorați că s-ar putea să nu le mai întâlnească niciodată. Unii copii plângeau pentru că le era frică de război”- spune Daria.
Pe măsură ce teama pentru siguranța copiilor creștea, administrația centrului a decis să-i evacueze în România. Atunci, copiii s-au confruntat cu o altă provocare – trebuiau să-și părăsească țara și să călătorească într-un loc necunoscut.
„Ni s-au dat doar 20 de minute să ne hotărâm. Așa că imediat am decis că voi însoți copiii până în România”- își amintește Daria.
Yulia Antonenko, colega Dariei, s-a alăturat copiilor pentru acest drum. Au călătorit cu trenul. Traseul, care de obicei dura câteva ore, a durat două zile. La fiecare sirenă pe care au auzit-o, trenul a încetinit și a făcut opriri pentru a se asigura că pericolul a dispărut.
„Îmi amintesc că, la fiecare 2-3 ore, făceam cu rândul să avem grijă de cei copiii mici, care aveau doar câteva luni. I-am hrănit, ne-am jucat cu ei, ne-am îmbrățișat – totul pentru a-i ajuta să se calmeze. Dintr-o asistentă medicală, m-am transformat în babysitter” – spune Yulia.
Când grupul a ajuns în România, au aflat numele orașului - Iași. Aici, grupul a fost întâmpinat de agenția locală de protecție socială și cazat într-o clădire rezidențială cu două etaje, cu toate condițiile necesare. Cu sprijinul UNICEF, copiii din centru au beneficiat de serviciile unui medic psiholog, traducători și educatori.
Cu toate acestea, primele săptămâni au fost dificile pentru copii. Țara, limba, totul le era străin. În timpul unei excursii turistice, organizată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Iași, Yulia și Daria au fost martorele unei situații aparte, în care copiii au început să țipe și să se culce la pământ, acoperindu-și capetele, atunci când au auzit o ambulanță care a trecut cu o sirenă puternică. Atunci au înțeles cât de afectați au fost copiii de război.
„Abia acum, după șase luni de când locuim în România și după o serie de terapii, copiii au început să devină mai calmi. Mulțumită tutorilor, ei au început să învețe și engleza și româna pentru a-și continua studiile” - spune Daria.
Yulia spune că în urma călătoriei, dar și după cele șase luni petrecute împreună cu copiii, cei mici s-au atașat foarte mult de ea și de Daria. Cu toate acestea, Yulia și Daria speră că, în ciuda războiului și a tuturor provocărilor, acești copii își vor găsi un cămin, în sânul unor familii iubitoare.
„Fiecare copil vrea să fie iubit și îngrijit. Nimic nu este mai bun decât o familie iubitoare.”
