Olena și fiul ei simt că în România este o altă lume

Tânăra mamă spune că va avea nevoie de câteva zile pentru a înțelege că aici nu există explozii și nici rachete care zboară pe deasupra capului.

UNICEF
Olena si Demian
UNICEF / Ioana Moldovan
13 Aprilie 2022

Olena este editor la o televiziune din Kiev, dar, în ultima perioadă, a fost nevoită să învețe regula „celor doi pereți”. Adică aceea că trebuie să existe doi pereți între locul unde are loc un bombardament și cel în care te adăpostești, pentru că primul va prelua forța exploziei, iar cel de-al doilea va opri geamurile sparte și sfărâmăturile de zid care ar putea să te rănească. Această regulă  i-a salvat viața cât timp capitala Ucrainei a fost ținta bombardamentelor armatei ruse.  

După o lună cu nopți dormite în baie, în zgomot de împușcături și explozii, și-a luat fiul de 4 ani, Demian, și a plecat spre România. Un drum de două zile cu trenul. Primul lucru care i-a atras atenția când a pășit pe pământ românesc a fost că aici este liniște. Și faptul că Demian a primit jucării imediat ce a coborât din bacul cu care traversaseră Dunărea. 

Cred că, pentru început vom avea nevoie de câteva zile pentru a ne reveni. Pentru a ne stabiliza moralul și starea emoțională, pentru a înțelege că aici nu există explozii și nici rachete care zboară pe deasupra capului. Pentru că, iată, am trecut granița și aici e liniște!”, povestește Olena. 

În prima zi de aprilie, Olena trecea Dunărea cu bacul prin punctul de frontieră Orlivka-Isaccea, unul dintre principalele puncte prin care sutele de mii de refugiați ucraineni au intrat în România, de la începutul războiului. Este și unul dintre cele mai periculoase, pentru că regiunea Odessa, din sudul țării, este intens bombardată.  

Înainte de începerea războiului, prin punctul de trecere cu feribotul de la Isaccea traversau Dunărea, în medie, 500 de persoane pe săptămână. În ultimele săptămâni, au trecut și peste 800 doar cu un singur transport. Zeci de mii de ucraineni, în special femei cu copii, așteaptă ore întregi în țara vecină să poată urca pe bacul care îi aduce în România. Pentru că aici ”ai senzația că este o altă lume”, spune mama lui Demian. 

Nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat. Tot ce am auzit noi în Kiev au fost împușcături și explozii.” 

Demian, intr-un centru Blue Dot
UNICEF/UN0623417/Moldovan
Demian (4 ani) a ajuns la Isaccea, împreună cu mama lui, Olena, după o călătorie de două zile cu trenul de la Kiev. Deși istovit de pe drum, băiețelul se bucură de jucăriile colorate pe care le-a găsit în spațiul de joacă dintr-un centru Blue Dot, amenajat de UNICEF pentru sutele de copii care ajung în punctul de trecere a frontierei, alungați de război.

Oboseala de pe drum și din ultimele săptămâni trăite sub asediul fricii și al grijilor, își spune cuvântul. În cele două zile de călătorit cu trenul, Olena povestește că nici la toaletă nu a putut merge, pentru că era singură și trebuia să-l supravegheze în permanență pe Demian. Copilul a dormit două ore, ea nici măcar atât. Și drumul Olenei nu se oprește aici - așteaptă un autobuz care, dacă va prinde loc în el, o va duce în Bulgaria, unde va aștepta ca războiul din țara ei să se termine, ca să se poată întoarce acasă. Până atunci, ar vrea să se întindă măcar pentru câteva ore într-un pat, într-unul din corturile în care refugiații își pot trage sufletul. 

„Orice s-ar spune și s-ar povesti despre retragerea trupelor, nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat. Tot ce am auzit noi în Kiev au fost împușcături. Împușcături, explozii, zăngănit de geamuri. Nu puteam dormi în paturile noastre, în așternuturile moi și călduroase. Eram nevoiți să înnoptăm în baie, pentru a respecta regula celor doi pereți. Dacă ar fi zburat cioburile de sticlă, atunci peretele următor ar atenua impactul”, povestește Olena, cu gândul la ultimele zile trăite acasă. 

În centrul Blue Dot amenajat de UNICEF la Isaccea, Demian s-a întins pe covorul în formă de puzzle colorat și explorează jucăriile care îl înconjoară, sub privirile mamei. Pe el oboseala de pe drum l-a agitat, iar joaca este cea mai bună modalitate pentru a-și descărca energia și emoțiile. 

Și el resimte oboseala. Drumul a fost lung. Copilul este nedormit. Începe să fie mai agitat. Acum, iată, se distrează la locul de joacă. Mulțumiri pentru faptul că acest loc există aici! Acum se descarcă de energia și de emoțiile care s-au acumulat. Călătoria, fiind o activitate statică, trebuie să te tot străduiești să-l ții pe copil cumva în frâu: „Stai, te rog! Trebuie să trecem granița! Trebuie să stăm cuminți, liniștiți! Stai tot timpul lângă mine! ”. O mamă își face mereu griji. Acum se va descărca și, cred că dacă vom avea posibilitatea să prindem un loc în autobuz, va fi și mai obosit și cu siguranță va dormi”, spune femeia. 

”M-au impresionat foarte tare oamenii! Și asta este minunat, într-adevăr!” 

Demian, intr-un centru Blue Dot
UNICEF/UN0623402/Moldovan
Demian (4 ani) a ajuns la Isaccea, împreună cu mama lui, Olena, după o călătorie de două zile cu trenul de la Kiev. Deși istovit de pe drum, băiețelul se bucură de jucăriile colorate pe care le-a găsit în spațiul de joacă dintr-un centru Blue Dot, amenajat de UNICEF pentru sutele de copii care ajung în punctul de trecere a frontierei, alungați de război și obligați să-și lase propriile jucării acasă.

La intrarea în România, Olena a fost impresionată de oameni, de toate gesturile pe care aceștia le-au făcut ca să-i ajute măcar puțin să se detensioneze, după stresul și încordarea acumulate în ultima lună de război. 

M-au impresionat foarte tare oamenii! Sincer! Asta pentru că, atunci când stai în Kiev, atunci când vezi și auzi tiruri de artilerie, ești în stare de stres. La un moment dat, poți fi într-o stare limită, de panică. (…) Unul dintre cele mai importante momente a fost atunci când traversam granița; de-abia ce am plecat, iată Ucraina, acum e România. Nici n-a apucat bine să se deschidă bacul, de-abia ce urcam rampa și copiii, în special cei mici, primeau deja jucării! Acum, serios! Mergeam și, vă spun, mi se umpleau ochii de lacrimi, pentru că este un gest atât de emoționant! Ne apropiem și, da, aveam puțină apă luată cu mine, însă, îmi dădeam seama că mai aveam nevoie de o sticlă. Poftim! Am luat, pentru că urma să o consumăm chiar atunci. Suntem două persoane. Ți se explică totul, ți se arată totul! Toate acestea te emoționează atât de mult, încât în clipa de față nu pot vorbi fără să nu plâng!”, spune femeia, dând frâu liber emoțiilor care o copleșesc. 

La graniță, Olena a primit apă, mâncare, fructe și produse de strictă necesitate. A refuzat o parte dintre ele, pentru că-și luase de acasă și nu vrea să primească ceva de care ar putea avea nevoie altcineva. 

„E greu de crezut atunci când cineva îți povestește, însă atunci când treci prin asta, de unul singur, fără susținere, și vezi cum se comportă cu tine! Pur simplu, te iau uite-așa de mânuță și-ți oferă asta, asta, asta, asta... „Luați, nu vă fie jenă, luați!”. Știți, suntem oameni cu bun-simț, și ne străduim (să nu abuzăm). Nu avem nevoie de săpun, dincolo se oferea hârtie igienică – am refuzat. Poate altcineva are nevoie! Adică, noi am luat cu noi. Avem, slavă Domnului! Cine are nevoie, acela va lua”, explică Olena. 

Nu ne dorim să plecăm departe, pentru că ne vom întoarce în clipa în care ne vor spune că Ucraina a învins!” 

A plecat din Ucraina cu gândul că se va întoarce imediat ce se va termina războiul. De aceea, nici nu pleacă prea departe de țară, ca să se poată întoarce rapid: ”În clipa în care ne vor spune că totul s-a terminat și Ucraina a învins, ne vom întoarce! Din acest motiv, cel mai probabil, nici nu ne dorim să plecăm prea departe. Pentru că există și această posibilitate. Desigur, acum oamenii pleacă și mai departe, noi însă nu ne dorim.” 

Își face însă planuri și pe termen mai lung, pentru că, spune ea, când ești singură cu un copil mic ”te aduni la maximum, îți regrupezi forțele, te iei în mâini, întrucât copilul va simți că mama este neliniștită.” Primul lucru pe care îl va face în Bulgaria va fi să caute o grădiniță pentru Demian, pentru că el trebuie să se integreze în comunitate. Apoi, dacă războiul se prelungește, își va căuta și ea de lucru ”ca să nu stau pe loc, deoarece astfel îți poți pierde mințile!” 

Olena este doar una dintre milioanele de mame din Ucraina, obligate de un război pe care nu l-au provocat să lase totul în urmă într-o zi, să se rupă de familie și din viața cotidiană și să plece în țările vecine, pentru a-și proteja copiii. Pentru că ei le dau forța de a rezista nopți nedormite la rând, de merge acolo unde instinctul le spune că vor fi protejate, și de a întrezări lumina de dincolo de bombardamente și explozii, pentru că acum, mai mult ca oricând, se gândesc cum să reconstruiască viitorul copiilor lor.