Curcubeul
Autor: Camelia Teodosiu Aceasta este o poveste despre culoarea neagra transformata în Curcubeu. Cum si cine poate face aceasta minune? va veti întreba. Raspunsul il veti gasi singuri, dupa ce veti termina de citit rândurile care urmeaza. De la prima vedere Ilinca mi-a inspirat echilibru si curaj. Îi place sa asculte muzica si sa stea de vorba cu alti copii, fara sa se simta respinsa. Are preferinte muzicale si vestimentare specifice vârstei – cam tot ce e în top si la moda. Participa la treburile casei, stie sa gateasca spaghete cu sos si ar dori sa fie mult mai gospodina. Din cartile pe care le-a citit, cel mai mult a impresionat-o "Singur pe lume" de Hector Malot, pentru ca "se aseamana cu viata noastra, a copiilor abandonati", mi-a spus ea cu o unda de tristete. Sigur ca multe din raspunsurile ei sunt poate prea scurte si fara multe explicatii, cu atât mai relevante cu cât reperele copiilor aflati în aceeasi situatie sunt mult mai simple si trecatoare. Invata sa te bucuri de lucruri marunte, încearca sa traiesti clipa, a fost ceea ce mi-am spus dupa ce am stat de vorba cu ea. - Ma numesc Ilinca, am 15 ani, sunt în clasa a IX-a la liceu si de 11 ani stau într-o casa de copii. De fapt suntem o familie cu alti 11 frati. Am fost abandonata în spital si am stat acolo pâna pe la 3 ani. Norocul meu si al altor copii aflati în aceeasi situatie, a fost ca într-o zi a venit în vizita o doamna din Anglia si a hotarât sa ne ia de acolo si sa ne ofere o familie. Avem si noi parinti, chiar daca se numesc sociali. - Ti-ai cunoscut parintii naturali? - Da! - Îi vizitezi, îi judeci pentru faptul ca te-au abandonat? - Nu prea comunic cu ei. - Cum a fost în casa de la Snagov? Ati învatat sa scrieti, sa cititi? - La început venea o doamna acolo în casa si ne-a învatat primele litere si sa scriem. Apoi am fost înscrisi la scoala din sat unde am fost refuzati. - De ce? - Pentru ca parintii care aveau copiii la scoala acolo nu doreau sa-i lase cu noi în aceeasi clasa. - V-a afectat acest lucru? Ati încercat sa întelegeti de ce? - Da, ne-am întristat, dar am zis ca pâna la urma tot o sa mergem undeva la o scoala. Acum de exemplu eu sunt la liceu în Crângasi. În prima zi eu si colega mea, aflata în aceeasi situatie ca mine, aveam impresia ca toti se uita la noi, ca stiu ceva despre boala noastra. Era tare multumita ca acum poate sa mearga la scoala alaturi de ceilalti copii. Îi era însa teama sa nu afle si sa fie iar izolata. Mi-a explicat ca este mult mai bine ca ceilalti sa nu stie; - Daca ar afla ar spune "lasa-le sa treaca anul ca sunt bolnave" si nu vrem sa fim compatimite. Plus ca s-ar retrage, n-ar mai vorbi cu noi... Ma uitam la ea si nu îndrazneam sa o întreb pâna unde merge curajul ei. Nu stiam de unde sa încep si cum sa fac sa nu o pun într-o situatie delicata sau dificila. M-am hotarat sa întreb simplu si firesc: - Ce stii despre boala ta? - Prima data nu am stiut prea multe lucruri. Am aflat în timp; de fapt abia acum cativa ani. Prima data când am început sa luam pastile ne întrebam cu totii "de ce?, de ce?" si nu ni se spunea. Parintii sociali considerau ca suntem prea mici ca sa ne spuna. Dar cu timpul am aflat. Pe masura ce am crescut am observat ca ceilalti ne tratau un pic altfel, dar consideram ca e normal asa, pentru ca veneam de la casa de copii. Totusi într-o zi mama s-a hotarât sa ne spuna. Ne-a adunat în sufragerie; a doua zi aveam si oaspeti – doamna Tina si dl. Doctor Petrea, care veneau sa ne spuna mai multe despre boala noastra. Asa ca mama ne-a pregatit si ne-a explicat ce e cu virusul HIV. Apoi ne-a învatat cum sa ne ferim si sa nu luam si alti microbi, sa nu ne ranim... - Ce sti de fapt despre acest virus? - Ca nu se ia prin tuse, prin stranutat, prin îmbratisare, nu se ia de pe vesela ci prin sange, act sexual, seringi, rani deschise... - Cum ai reactionat când ai aflat vestea? - Am fost un pic socata la început, dar dupa aceea am înteles ca...asa a fost sa fie. - Ati vorbit între voi? - Da, ne întrebam ce o sa facem. Oare cât timp trebuie sa luam pastile, de ce trebuie sa urmam tratamentul asta? La început ne era rau, greata, nu-si faceau pastilele efectul. În timp ce-mi vorbea, îmi repetam în gând propozitia care concluziona resemnarea în fata destinului: "asa a fost sa fie..." Oare chiar întelegeau ce se poate întampla, ce risca daca renunta la tratament? Raspunsul ei calm si firesc, mi-a dat de înteles ca rostisem întrebarea cu voce tare. - Ne vom simti din ce în ce mai rau si apoi murim. Recunosc chiar si acum, ca nu stiu cum sa reactionez în fata unor astfel de raspunsuri, din simplu motiv ca mie mi-e teama de moarte. Drept pentru care am încercat sa schimb, poate prea brusc, subiectul. - Ce vrei sa te faci când o sa fi mare? - Acum nu stiu. Când eram mica, doream sa ma fac handbalista si bucatareasa. Acum îmi place mai mult înotul. Înainte ma uitam si la fotbal. Tineam cu Rapid. - Ce perioada din an iti place? - Vara. Consider ca este mai multa distractie, soare, timp liber. Dintre sarbatori îmi plac mai mult cele de iarna. Atunci se strânge toata familia, se fac pregatiri, toata lumea e fericita. Când eram mica îi scriam lui Mos Craciun si îi promiteam în fiecare an ca o sa fiu cuminte, în timpul anului faceam tot felul de prostioare si nazbâtii, ca orice copil. Înainte de Craciun ne strângem cu totii si facem lista cu bucatele alese de noi: sarmalele si salata de beof , cozonacul, prajiturile...împodobim împreuna bradul. - Îti faci planuri de viitor? - Nu! Prefer sa las timpul sa decida. Este greu sa privesti undeva în viitorul mai mult sau mai putin apropiat, fara sa astepti nimic de la el. Poate de aceea, în mod obisnuit, culoarea mortii este negru. De data aceasta mi s-a parut ca prin prisma acestor copii, negrul poat fi imaginat în toate culorile curcubeului. Simplu, firesc, fara încrâncenare si bucurându-te de ceea ce-ti ofera viata mai frumos. Am întrebat-o pe Ilinca daca are dorinte sau îi place sa viseze. Raspunsul ei a fost ezitant, marturisindu-mi ca îi este frica sa spere ca dorintele i se pot împlini. Si daca vrei sa afli ce apreciaza cel mai mult la oameni, rapunsul ar veni fara ezitare: "Sa stie sa pastreze un secret." Am putea sa câstigam încrederea acestor copii? Sa-i facem sa se simta în siguranta sau sa le oferim sansa sa se descurce singuri printre ceilalti? Este de admirat sa vezi organizatii precum Health Aid Romania, care deruleaza proiecte pentru copiii seropozitivi. Le ofera o familie cu parinti sociali, conditii demne de viata, accesul la educatie. Prezenta psihologului este necesara nu numai pentru perioadele de criza si durere, ci si pentru a fi alaturi de ei ori de câte ori au nevoie sa înteleaga de ce sunt priviti altfel si condamnati. Reprezentanta Unicef în România sprijina derularea acestor proiecte si are nevoie de parteneri pentru dezvoltarea a cât mai multor programe de educatie în scoala si în familie. Daca vrei sa ajuti un copil seropozitiv sa se integreze în societate, trebuie sa lupti împotriva stigmatizarii si a discriminarii. Si nu este deloc usor sa schimbi mentalitati. Strategii si politici sociale, campanii, programe si proiecte, studii de caz si multe alte eforturi care merita sa se deruleze chiar si de-a lungul unor generatii, daca reusita lor te va face sa vezi prin ochii acestor copii. Poate ca atunci vei observa ca negrul - culoarea mortii, poate avea toate culorile curcubeului. În România sunt 7.500 de copii seropozitivi.
|
.jpg)
